Tudor Arghezi – Făt-Frumos

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zărește nicăierea,
Oricât și-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Munții pustii, cu piscurile câtă
Mâhniți, din cer în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.
Cântecul lui, de care țara toată
Era învăluită ca-ntr-un vis,
De sta și ochiul șoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodată.
S-a rupt din codri, s-a pierdut din șes
Și, goală ca de suflet, tristă, țara
Nu mai găsește parcă-nțeles:
De ce e ziuă și se lasă seara.
Fluierul lui cânta și-n cingătoare,
Și zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori și de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.
Se deșteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrăgosteau la cântecele sale
Și se simțeau logodnicii ușori
Și mai frumoși, călcând în iarba moale.
Împrietenit cu cerbii și mistreții
Și nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca niște fete
Și cu sfiala dulce-a tinereții.
Unde-a plecat că n-are nimeni știre
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaștri, plini ca de mărgele,
Și cu sprânceană-n jurul lor subțire?
A coborât din munți, pe stânci, călare,
Și patru nopți a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea și vântul.
Și luându-și fluier, însă și secure,
Și arme grele-n mâna lui ușoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Și ca un fulger purtător de soare.
El străbătu întreaga țară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde și cu coifu-afară.
Și s-ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflând la fața apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian și-al Papei.
Neamul ursuz din țărmul de sub lună,
Neam trist, urât, și hâd și sângeros,
Amenințase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui și voia lui cea bună.
Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simți, din sânge, flăcări că se-adună,
Și-n glas, în vorbe, -n pâine și pământ,
Dogoarea cerului străbună.
Și o lumină nouă-n viața lui,
Și o chemare din țării și noapte –
Și-n toate glasul nu știa al cui,
Și un îndemn de semne și de șoapte.
Nemaiștiute, nemaiîncercate
Ce se iscau și se topeau în salbe,
Că lua văzduhul chipuri aripate
Și se-ngroșau într-însul forțe albe.
Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, și-o zare
Era ca o țipsie izbită de săgeți.
Murmur de fier și șuier de urale,
Într-o urzire crâncenă de vieți,
De lănci împiedicate în zăbale.
Acum s-a dus dușmanul să-l răpuie:
Ori să-l înece-n sânge și-n vâltoare,
Ori bezna lui zidită să descuie –
În stare și de milă, dar și de necruțare -.
Cum va voi, căci vrednicul urmaș
Al lui Ștefan și Țepeș împreună,
Ridică și altare din stei pentru vrăjmaș,
Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.
Tu, țara, -așteaptă cântecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniștit,
Din răsăritul mare-n asfințit,
De la hotar până-n hotar.