Păianjenul visării parc-ar sui cu frică
Și ar călca, pe firul nădejdilor întins,
Care-și destramă vârful, pe cât i se ridică
Un căpătâi în haos, de-o stea de unde-i prins.
Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul
Ales pentru odihna rănitului oștean.
Și i-a cules auzul catifelat ecoul
Cu șase foi, al frunzei căzute din castan.
De mult păzește cripta și treapta ce coboară.
Dar vremea, neîntreruptă de morți și crăci uscate,
Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară
Ca un fuior de pulberi și brume dezlânate.
Intercalate-n ritmul unicului viu vers
Ar mai simți cadența, de-a pururi ascultată
De valuri și de zodii, egale-n pasul mers,
Când s-ar opri secunda și inima să bată?
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea timpului și inevitabilitatea morții, reflectând asupra singurătății și a căutării unui sens într-o lume guvernată de trecere. Se întreabă ce s-ar întâmpla dacă timpul s-ar opri.