Maica mare are mii
De ani mari între vecii,
Dar mai tânără mereu
S-a-ntrecut cu Dumnezeu.
Omul când credea că moare
Da dintr-însa altă floare,
Pentru lumea trecătoare.
Ea venind și pe la noi,
A dat florile-i mai noi.
A intrat cu ochii-n cer
Pe la Porțile de Fier,
Alegându-și cale grea:
Muntele și Dunărea,
Și trecând-o fără pod,
Fără drum și nici norod.
Între munți de cremene
A făcut să-i semene
Trei fecioare gemene.
Le-a făcut și-apoi s-a dus
Să se-ntoarcă într-apus,
Și-a rămas sora cu sora
Vrajbă-n calea tuturora,
Câtestrei și câte una
Dușmănite-ntotdeauna.
Doritoare să se vadă,
Din livadă în livadă,
Se uitau doar între ele
Printre spini și prin zăbrele,
Alergând prin ghimpi oprite,
Obosite și rănite.
Numai cântecele toate
Puteau negura străbate,
Și trăiau îndurerate.
La fântâna dintr-o zare
Se-ntâlneau, cu trei urcioare,
Sorbind visuri și răcoare.
Într-o zi s-au sfătuit,
Cumpăna de răstignit
S-o dărâme negreșit.
Secerându-și răpită
Două-au spart și granița.
Și din secera scânteia
O trezi pe cea de-a treia.
Suferință cu noroc,
Au luat granițele foc.
Și-mprejur de munți și țară
Se făcuse foc și pară,
Lanțurile li s-au rupt
Cu dușmanii dedesupt.
Și în fostul cimitir,
Peste spini și peste pir,
Se încinse hora mare
Pentru Sfânta Sărbătoare
A frumoaselor fecioare,
Cu grădinile de brâu
Pisc cu pisc și râu cu râu,
O cunună, o brățară,
Curcubeu culcat pe țară.
Și d-acu veciile
Vor trăi cu miile.
Sensul versurilor
Piesa descrie simbolic unirea provinciilor românești, personificate ca trei fecioare surori, care depășesc obstacolele și granițele pentru a se reuni. Este o metaforă a sacrificiului și a speranței într-un viitor comun, celebrând identitatea națională și culturală.