Adam și Eva.
Urându-i-se singur în stihii,
A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii
Și s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoși, cinstiți, nevinovați,
Și puse-așezământul dintre frați.
Dar i-a ieșit cam somnoros și cam
Trândav și nărăvaș strămoșul meu Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf și nițeluș scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher
Făcuse și luminile din cer.
Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greșit,
Și că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieșise, parcă, și zbanghiu.
Nu-i vorba, nici-o poză nu ne-nvață
Cum ar fi fost omul dintîi la față.
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Și-a zămislit-o și pe Eva.
Mai poți căsca de lene, iarăși,
Când ai o soră și-un tovarăș?
S-au luat de mîini și au cutreierat
Grădina toată-n lung și lat.
Să nu te miri că, șovăind și mici,
Li se julea și nasul prin urzici.
Sensul versurilor
Poezia prezintă o viziune personală asupra creației lui Adam și a Evei, accentuând imperfecțiunile și umanitatea lor. Se explorează ideea că Dumnezeu a creat omul dintr-un amestec de elemente nobile și umile, rezultând o ființă imperfectă, dar capabilă de evoluție și relaționare.