Tudor Arghezi – Abece

A vrut Dumnezeu să scrie
Și nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Și nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.
N-aș vrea nici atât să-l supăr
Cât piperul de ienupăr,
Dar o să vă spui ceva:
Nici carte nu prea știa.
Orisice învățăcel
Știe mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedică,
Nu știe-aritmetică.
Știe-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni și lumină
Din puțin scuipat cu tină,
Și dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.
Papagalul și păuna
Și-au smuls pana, câte una,
Ca să-i facă pensula
Domnului din insula,
Coliba de pe pământ
A Celui Înalt și Sfânt
Fiind clădită de pești meșteri
Între talaze și peșteri.
El a luat mai bine-o pană
De la țârca năzdrăvană
Și-ascuțindu-și-o-ntre dește,
Despicând-o școlărește,
Și-a făcut condei, în stare
A scrie și pe piatra tare.
A-ntins cerul ca o coală
În toată Țăria goală.
Însă pana nu scria.
A luat atunci o nuia
Și a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.
Și ca să vadă pe schele,
A făcut și cruci de stele.
Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pan’ la scăpătat,
Cu sugătoare de soare –
Și ziua și pe-nserare –
A citit și tot a șters,
Câte-o vorbă, câte-un vers,
Și câte o dată, fața,
Toată foaia, cartea toată,
Fiindcă Dumnezeu ce-a vrut
Pe urmă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.
Cât a scris el cerul tot,
Să spui drept, a ști nu pot.
Învățați cu cărtulie
Cred c-aproape o veșnicie.
Pe cât mintea îl ajută
Melcul crede că o sută
De vecii întregi și pline.
Melcul știe, cred, mai bine.
Însă cerul, în sfârșit,
E de-atuncea tipărit.