Nu mă pricep la zei; dar cred că fluviul
E zeul puternic și brun – morocănos, neîmblânzit, irascibil,
Răbdător până la un punct, știut cândva de frontieră;
Util, deși nedemn de încredere păstor de vieți,
Apoi doar o problemă în fața constructorului de păduri
Și când totul a fost gata, locuitorii orașelor
Aproape l-au uitat pe zeul cel brun – dar, implacabil,
El își păstrează furiile, distrugând și-aruncând în uitare
Ce oamenii aleg să uite… Nevenerat, nici liniștit
De adoratorii mașinii, el așteaptă, vigilent, așteaptă.
Ritmul lui se simte în camera copiilor,
În copacul țâșnit primăvara în curte,
În mirosul de struguri toamna pe mese,
În seara de iarnă lângă lampa de gaz.
Fluviul e-n noi, jur-împrejur e marea;
Marea e capătul pământului, granitul
Unde se oprește plaja, pe care se-mprăștie
Aluziile mării la o creație, alta, anterioară:
Era stelei de mare, a racului pagurus, a primei șiri de spinare,
Golfurile mici unde marea oferă
Alga delicată, anemona marină.
Se scutură în aer năvodul zdrențuit,
Coșul e spart cu homari, vâsla ruptă
Și turma înecaților străini. Are multă voce marea,
Mulți zei și multe voci. Pe măceș e sare
Și ceață printre brazi. Mugetul și
Strigătul acut al mării sunt voci distincte,
Deseori auzite odată; plânsul de noduri,
Amenințarea și mângâierea valului spart peste ape,
Caria dinților de granit deoparte
Și chemările, alarme ale promontoriilor din preajmă.
Sunt voci ale mării, iar noroiul scâncind
Plutește către țărm cu pescărușul:
Sub apăsarea ceții mute
Clopotul sună,
Tras pe hula de pe fund, fără grabă,
Măsurând un timp care nu e al nostru,
Un timp mai bătrân ca timpul cronometrelor, mai bătrân
Ca timpul numărat de femeile-ngrijorate, pline de spaimă,
Culcate și neputând să doarmă, socotind viitorul,
Încercând să desfacă, să descurce,
Să-nnoade trecutul și viitorul,
Între miezul de noapte și zorii de zi, când trecutul e o dezamăgire,
Când viitorul e fără viitor, înaintea dimineții,
Când timpul stă-n loc și nicicând nu se sfârșește,
Iar hula de pe fund care este și a fost dintotdeauna
Face să bată
Clopotul.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre om și natură, cu fluviul și marea personificate ca forțe puternice și nemuritoare. Se reflectă asupra trecerii timpului, a memoriei și a modului în care trecutul și viitorul se împletesc în prezent.