Dansează, țipă, sparge,
se rotește, aștept pe bancă,
totuși ce? Nervii sunt tăceri
de clipe-întrerupte.
Citesc calm
cotituri
ziar,
cine trece pe-alături?
Nu știu
dacă sunt singur de tot,
ascultă lumina dar în ce
parte și de ce.
Zborul unei păsări care arde
este virilitatea mea sub cer,
caut azil în depărtarea de foc
furând rubin.
Sufletul l-am dat
pietrei albe,
dumnezeu fără publicitate,
înțelept și exact.
Ordine în prietenie,
să spui: durerea flăcării
mi-a înnegrit ochii
și i-am aruncat în cascadă.
Să pleci,
iată fața mea
în cercul serii sau în valiză
sau în cușcă, zăpadă.
Plec în seara aceasta,
plânge scânteia
în patul meu în uzină,
urlă câinii și jaguarii.
Și tu ți-ai dat sufletul
pietrei brățară,
saltimbanc cu craniul lung,
fratele meu urcă.
Eu am fost onest,
soră infinit,
sfârșit în această
noapte.
Inimi de farmacii, plante
se deschid licăririlor sferice
și lichiorurile religiei, este adevărat,
leii și clovnii.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate și dezolare într-un cadru urban, posibil o gară. Naratorul reflectă asupra pierderii, sacrificiului și căutării unui refugiu spiritual într-o lume haotică și alienantă.