Tristan Tzara – Duminica

Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat
Vino lângă mine ca o luntre în tufiș
Asterne-ți vorbele ca pături albe în infirmerie.
Că acolo poți plânge nesupărat, că miroase a gutui și a brad.
Spune-mi de țări depărtate
De oameni curioși
De insula cu papagali
Sufletul meu e vesel și mirat.
Ca un prieten ce s-a întors de la spital.
În glasul tău sunt femei bătrâne și bune
Brațul tău îmi aleargă în sân ca un pârâu, îmi plac animalele domestice în menajeria sufletului tău.
Pe pod un om e aplecat, fluieră în apă fără gânduri.
La noi e cald și bucurie ca și când se nasc la stână mieii
Povestea ta adoarme ca un copil legănând un elefant de lână
La noi e liniște ca și când se-adapă caii la fântână.
Trec în șiruri lungi pe stradă fete de pensionat
Și în fiece privire-i câte-o casă părintească
Cu mese bune cu surori mai mici
Cu ghiveciuri de flori la fereastră.
Trece frigul pe coridoare când înserează
Ca un șarpe foarte lung târându-și coada pe lespezi
Lacul e cusut cu ață
Înecații ies la suprafață – ratele se depărtează.
La vecini, părintele-și sărută fata, indiferent.
Îi face morală de despărțire
Balta s-a închis ca în urma unei fete porțile la mănăstire
Gâlgâitul sinucise-i a speriat – broaștele au încetat un moment.
Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist și fără talent.