Versuri corectate și adnotate
Trece-vor graiurile universuluiSe va stinge-n țărâna searaPământului. Lămpile vor orbiȘi-n văzduh va amuți larmaCucuvailor. Vulturii se vor retrageÎn nevăzut și tăria vederiiSe va preface-n amurg. ToateSe vor aduna în acea matcăUșoară de nimic din careSmulse-au fost de Duh la începuturi.Atunci te voi vedea pe TineCum mă vezi și ne-om cunoașteÎndeaproape cuvânt din cuvântPutere din putere. … Citește mai mult
Primul cuvânt se așază pe o foaieÎmperechiat cu semne și simboluri,Apoi furtuna vieții îl îndoaieRupând din sine tot mai multe goluri.Tot mai adânc se-apleacă nemurireaSperanței care-ntețeșteAmprenta trecătorilor, iubirea –Abia a început și se sfârșeșteUitându-și pana, pagina și firea.
Remember.Anii treceau tiptil ca niște șoapte.Unul venise de prin MiazănoapteȘi celălalt dintr-un Apus.S-au întâlnitȘi-au mulțumit.S-au luat de mână și s-au dus în sus,Se cunoșteau din presupus.Unde mai sunt? Poate-au pierit.Țărâna lor miroase a pulberi de argint:Miresmele nu mint.Mormântul pare-n asfințit,Era pe-aci pe-aproapeÎntre scântei și ape.Martie 1967.Tudor Arghezi – VERSURI – 1980
Te-anunț că-n decembrie ninge,Iar fulgii doar cad, nu alegNici mâinile care-i culeg,Nici sufletul ce-l vor atinge.Să aibă un suflet, ca noi?De au, sunt doar suflete reciÎnchise-n blesteme pe veciȘi fără o viață de-apoi.Ei nu pot decât a se stingeVisându-se-n aer scânteiDin focuri aprinse de zeiÎn iarna când cerul mai ninge.
Înmormântările trectot mai deseca indicatoarele pe șoseacând te apropii de un oraș.Mii de priviriîn țara umbrelor prelungi.Un pod prinde formăîncetspre spațiu.
Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmăCe o scoate-n agonie sufletul care se curmă,Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soareBobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un paharVrând să-i dau prin apă dulce viaţă lungă… În zadar!Cum e azi, chiar pusă-n apă … Citește mai mult
2 a.m. lumina lunii. Trenul s-a opritpe un câmp. Departe, scântei de lumină dintr-un orașpâlpâie rece la orizont.Ca atunci când un om alunecă adânc în visele luinu-și va aminti niciodată că a fost acolocând își va reveni în simțiri.Sau când un cade într-o boală greași toate zilele lui devin niște scântei pâlpâitoare, un roi,anemic și … Citește mai mult
Scutul-i ca oglinda care-absoarbetotu-n ea, tăcut; deschis cândva,înecând apoi răsfrângeri oarbede finite locuind deja.Depărtări de stirpe, de prisossă nu mai nege, și de-obiecte,de realități crescând directe(totul însă-ntors pe dos),și mărturisindu-le-n risipă.Căptușit cu faimă și-ntuneric,se-odihnește coifu-apoi, prea mic,nici cât giuvaierul din aripă,pe când, parcă-n plâns, bogat și-istericcade învelișu-i din nimic.
Din nesfârșite doruri zboarăfapte sfârșite – fântâni slab săritoare –ce tremurând, curând, se-nchină iară.Dar, cele ce-au tăcut odinioară,forțele noastre vii – se desfășoarăîn aceste lacrimi dănțuitoare.În românește de Eugen Jebeleanu
Ca, de noi, de insignifianta clipă,să fie mulțumit Dumnezeuînainte ca un val răusă ne poarte pe-a morții aripă.Un moment am fost de-acord:el, care supraviețuieșteși noi a căror inimă tristăse miră de al său efort.