Versuri corectate și adnotate
Ucenicul-măcelar își scoate șorțul plin de sânge,sau își ascute cuțitul pe dunga tarabei,Zăbovesc bucuros să-i ascult vorbele de duh și să-l vădcum țopăie jucând de unul singur.Fierarii cu pieptul păros și-nnegrit înconjurnicovalacu barosul în mână, olaltă cu toții,aerul frige din foale de foc.Din pragul plin de zgură mă uit cum se mișcă.Torsul lor suplu se-ndoaie … Citește mai mult
De la ieslea nașterii lui Isuspe care am celebrat-o dejaCopilul în brațele MameiCei Trei Magi în toată căutata lorsplendoareși Iosifdrept însoțitorfețele lor uimitecompun o scenă copiată parcăde la marii maeștri italienidar cu o diferență:măiestriapicturiiși mintea mintea inventivăcare guvernează lumeamintea alertă neîmpăcată cuceea ce i se cereși nu poate să facăcare a acceptat povestea și care … Citește mai mult
El este unul singur,Nu pentru că, dintre toți,Este cel adevărat,Ci pentru căSâmburele tuturor este același.În frunzele stejarului,În măruntaiele păsărilor,În iepurele din lună,În pâine și vin,El este unul singur. Atât de singur,Încât i se face urâtȘi se naște.
Știu bine că tutunul e plantă veninoasă,Știința socotește că e primejdioasă,Dar ea prinos înalță spre cer același fumȘi-ncarcă cu extazuri molaticu-i parfum.În norii ei albaștri se află cu uitareaUn fel de nouă viață, un fel de cântec lin,Ciudata ei aromă îmbată cugetarea,Iar cine nu fumează nu este un om deplin.
De aicide josde sub salcâmii goiceru-i plin de drumuri amețite;cuiburile putrede de ploiscapără în vântul alb copite.Frâie lungi – păienjeniș de nori,mugurii cu botul umed,soare..prin convalescențe și candorimă găsește sufletu-n picioare.
Cred că firul de iarbă nu este maineînsemnat decât ziua stelară.Și furnica-i la fel de perfectă, și un fir de nisip, sauun ou de pitulice,Și brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu celemai mari,Și rugii murelor ar putea-mpodobi saloanelecerurilorȘi încheieturile degetelor mele fac de rușine orișicemecanicăȘi boul care rumegă cu grumazul în jos întreceorice statuie,Și un … Citește mai mult
Micuțele vrăbiuțeȚopăie iscusitePeste caldarâmGâlcevindu-seCu voci pițigăiateDespre chestiunileCare le interesează pe ele.Dar noi care suntem mai înțelepțiNe frăsuimÎntr-o parte și-n altaȘi nimeni nu știeDacă noi gândim de bineSau gândim de rău.Tot astfelCu bătrânul care încearcăSă-și țină câinele în lesă.Calcă pe caldarâmȘi mersul săuEste mai reverențiosDecât al pastorului episcopelianApropiindu-se de amvonDuminica.Astfel de comportamenteMă uimesc dincolo de cuvinte.
Tu, Doamne, care ne lași să alegemÎntre atâtea simțuriPrin care lumea ne împiedicăSă fim atenți la noi înșine,Ai încercat să mă ajuți.În absența sunetelorVăzduhul devine compact,O piatră moale prin care se vedeDin când în cândO pasăre vâslindCa și cum și-ar pipăiDrumul cu aripaÎntre pereții capitonațiAi universului.
Trăiesc ca să adorunul ori două cuvintenerostiteși de nerostit:acelea ce le ghicești,ca un ceas înaintea zorilor,în ochiul antilopei,care se-ntinde-ncet din toate mădularele,între doi arbori somnoroși.
Alerga trenul sub lună,Timpul îmi părea că aleargă după noiŞi eu priveam pe geam cum trec unul câte unulCopacii falnici, dar de frunze goi.Priveam stânci, munţi, dealuriŞi mă miram atât de mult,Cât e de frumos pământul,Şi nu mă săturam să mă mai uit.Trenul alerga tot mai departe,Inima îmi bătea mereu.Şi lumea îmi părea ca o … Citește mai mult