(A treia carte a Împăraților, 19, 11-13).
Eu am văzut întunecime
În cer — și surd gemea pământul.
Furtuni, a cețurilor desime,
Urlând, ducea cu sine vântul.
Păduri voinici, ca-n secerare,
Și munți în ape au căzut.
Spre cer strigat-am cu glas tare,
Dar în furtuni și tulburare,
Pe Dumnezeu nu L-am văzut.
Și iată: — Văi nemărginite
Și dealuri-nalte, depărtate,
Cu stânci de munte-acoperite
Și zori, ca-n fum înfășurate,
Deodată ochiul mi-a zărit;
Și tresărind cu frică mare
Spre cer am îndreptat chemare,
Dar urma sfintelor picioare
Eu nici aicea n-am găsit.
Și iarăși văd minune nouă:
Roș-sângeratic cerul arde
Dintr-însul ploi de fulger plouă,
Ducându-se-n vârtej departe.
Și toate ard, de foc aprinse,
Și sufletu-mi înspăimântează,
Dar focuri și săgeți nestinse,
Pe Domnul nu-L înfățișează.
Dar iată — liniște cerească;
Sunt plin de sfinte presimțiri –
La răsărit încep să crească
Lumini de aur, străluciri.
Dorința tainică mă face
Acolo sufletul să-mi zboare:
În raze vii, strălucitoare,
În sfântă liniște și pace,
Eu, împăcat, voios Îl simt
Pe Cel din vecinicie sfânt.
Mai 1912
Sensul versurilor
Piesa descrie căutarea lui Dumnezeu în mijlocul naturii dezlănțuite și al fenomenelor puternice, pentru a-L găsi în final în liniște și pace interioară. Călătoria sugerează că Dumnezeu nu se află în spectaculos, ci în simplitate și liniște.