atlantida – Versuri.pro

Magda Puşkaş - Elegie Atlanta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Noi doi atlanți, noi doi amanți
Ne-mbrățișăm și apa vine peste noi,
Iubirea mea, iubirea mea
Nu-i nici un drum nici înainte nici ‘napoi.

Refren: Un continent, scufundându-se lent
Dar ei și-n somn își spun trufaș că nu,
Tu porți un prunc, în ocean te arunc
Salvează Atlantida măcar tu.

Iubirea mea, te rog ceva
Ca pe o pradă să mă dai acestor pești,
Pe-al meu schelet să urci încet
Și către alte continente să plutești.

Refren: Un continent, scufundându-se lent
Dar ei și-n somn își spun trufaș că nu,
Tu porți un prunc, în ocean te arunc
Salvează Atlantida măcar tu.

Eu nu mai plâng, căci în adânc
Aceste lacrimi valul cinic l-au sporit,
Și prin prăpăd abia te văd
Dar tu să știi că pan’ la moarte te-am iubit.

Refren: Un continent, scufundându-se lent
Dar ei și-n somn își spun trufaș că nu,
Tu porți un prunc, în ocean te arunc
Salvează Atlantida măcar tu.

Gheorghe Tomozei - Atlantida

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Plajele memoriei cu nisipuri de ceară,
Se îmbogățesc cu o ultimă întruchipare a ta.
Îndepărtată, încetând să doară,
Ca o statuie de ceară, ori poate de nea..
Altă dată la moartea unei iubiri
Inima mi se umplea de un vid răcoros
Păream un țărm uitat de aripile subțiri ale ultimului albatros,
Un lut amar, prădat de diamante..
Vocea se spargea în cioburi de aer
Sângele cald se retrăgea în plante
Și rămâneam să sun, să răsun
Clopot fără de vaer..
Târziu, ca niște marinari lași care
Se întorc pe corabia părăsită bântuită de vânturi
Umbra, glasul, proprii pași,
Reveneau peste-ale punții șovăielnice scânduri.
Și corabia se-avânta peste mări cu pânze vii
Peste apele moarte..
Adăugând o zare nouă știutelor zări,
O chemare spre mai departe..
Dincolo de dezastre, de naufragii, priveam stâncile-n flăcări
Printre care alba-mi corabie trecu
Și spuneam cu ochii arși de miragii:
„Nu.. nu tu ai fost marea dragoste,
Nu………….”
Dar totul e altfel, e altfel acum.
Mă simt doborât de ciudate poveri
Gesturi, cuvinte, culori topite-n fum
Le port cu mine spre nicăieri.
Ca o piramidă ce fuge-n deșerturi cu criptele goale
Ca o câmpie chemându-și florile moarte-n pământ
Rătăcesc prin anotimpurile lumii, egale,
Fără liniște sunt.
Un ocean voi fi iar tu, împietrită,
Îmi vei fulgera trupul, vei rămâne-n adânc
Atlantida pe care n-o zăresc,
Deși în mine-o strâng..
Alunec corabie beată peste nisipuri,
Ard peste pietre, ocean de corali părăsit
Transfigurat, răsar în mii de chipuri
Și ești cu mine veșnic, te strig neauzit..
Marea iubire e-n urmă, ori poate undeva înainte..
„Sigur am să te uit, îmi spun”.
Vârsta mea străbătu o presimțire a nopții
Vine o dimineață nouă, fierbinte
„Dar dacă ai fost tu?”..

Ion Pillat - Thule

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Prin cleștarul apei limpezi, când amurgul o desfide,
Cresc din adâncimea umbrei turle nalte de mărgean.
Un oraș-nălucă doarme ancorat în ocean
Pe limanul madreporic al apusei Atlantide.
Sub eflorescența algei cu mișcare de reptil,
Reapare amăgirea unui Thule singuratic:
Thule, unde visul nordic adumbrise visul atic,
Când Tristan visa alături de Endimion copil.
Ce pescuitor de doruri scufundate și de scule,
Renăscut din spumă mării printre jocuri de delfin,
Suflete, îți va aduce din vânatul lui marin,
Irizată de talazuri, cupa regelui din Thule?

Tudor Urea - Ochii Tăi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ochii tăi albaștri ca de safir
Mă fac să respir iar
Iubirea, care mă face să tresar
De bucurie când te văd..
Mă uit în ochii tăi,
Văzând cum marea se năpustește din tine.
Ce face să mă scufund în Abis,
Ca frumoasa Atlantida, în neant.
Ochii tăi, sunt poarta de ieșire..
Din Infernul lui Dantes,
Ce-și caută iubirea Beatrices
Rapită de Întuneric.
Ochii tăi,
Neprețuiți..
Îmi înlocuiesc plumbul cenușiu
Cu inima, de mult pierdută..

Ana Blandiana - Ceas de Nisip

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nici bine, nici rău,
Numai alge și pești,
Numai scoici fericite
Ferecate în sine,
Și ca o dovadă
Că nimic nu se pierde,
Triumfale nisipuri
Curgând din ruine.
Și bine și rău,
Și mare și timp,
Și versuri înscrise
Pe plaje aride,
Când tot universul
E-o clepsidră întoarsă
Prin care se scurg
Înspre cer Atlantide.
Ascundă
În giulgiurile albăstrii
Corăbiile moarte
Și sepiile vii.

Adrian Păunescu - Implozia Națională XIV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ochelarii demnitarilor români n-au ștergătoare de
Parbriz. Și pe ei se amestecă violent propria lor
Transpirație, de groaza a ceea ce fac și se fac a nu
Face, și ceața politică răsărind deliberat, din toate
Malaxoarele trădării. Patrie murindă, ți-am mai spus
Cândva, în socialism, că tu ești Atlantida noastră și
Că ne scufundăm negând că ne scufundăm și pedepsim
Pe toți aceia care susțin că ne scufundăm, când apa a și
Ajuns până peste cap. Judecătorii condamnau în poemele
Mele din vremea lui Nicolae Ceaușescu, pe cei ce
Susțineau că apa e o realitate. Prea bine îmi amintesc
Ce-am scris și ce-am pătimit pentru ceea ce-am scris
Și silă mi se face, când constat ce repede se uită marele
Risc asumat și ce ușor prinde orice calomnie și orice
Negație, oricât de absurdă. Ca, de exemplu, aceea că eu
Am scris cartea de „Poezii cenzurate” după 1989. De parcă
Ar fi fost un gest imposibil să pui mâna pe-un Almanah
„Flacăra” din anii 1983, 1984, 1985, ca să constați că toate
Erau acolo și, iată, sunt obligat să-mi aduc aminte de ele,
Acum, când România e din nou Atlantida și nici o salvare
Nu mai e posibilă. Nu mai contează adevărul, contează
Numai propaganda momentană. Contează de cine au
Nevoie oficinele de spionaj și contează cine are inspirația
Să fie de acord cu ele. Eu rămân cu poporul român.

Adrian Păunescu - Implozia Națională XVI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Am arătat că „Marile porturi lansează defecte la
Apă, ateliere cu meșteri pricepuți defectează nuanțat și
Riguros toate mașinările Atlantidei” și nu mi-a fost ușor
Să vă povestesc despre „Drapelele bazonate în toate
Culorile, după ce fel de steag au purtat alternativ
Croitorii care ne-au ocupat croitoria” și dacă nu mă
Credeți, vă rog să citiți ceea ce am apucat să public
În vremea aceea și iată acest final de poem, pe care
Nu-mi amintesc să-l fi apărat vreunul dintre nemernicii
Care fac azi pe anticomuniști, de interdicția ca el să nu
Mai apară niciodată, în nici o carte, după ce apăruse în
„Flacăra” și Almanahul „Flacăra” : „E oare atât de mare
și dezagreabil pericolul de a avea și calități, încât,
În fiecare zi, noi, bieții tăi atlanți, suntem politizați
Către defecte și îndobitociți către erori fără nici o zi de
Reculegere? Ne închinăm ție să ne mai ierți, Atlantida,
Și mergem să ne închinăm stemei tale, cu doi galoși
Încrucișați din care curge apa și nu știm cărui om să-i
Spunem, barcagiului negru, în mâinile căruia vâslele
S-au rupt, chirurgului de branhii sau artistului amator,
Care șterge cu apă toate tablourile din muzee, redându-i
Pânzei puritatea. O, noi, guralivii supuși ai mereu mai
Asimilatelor noastre defecte, recunoscători înălțăm ochii
Spre tine, lipindu-ne frunțile de odihnitorii tăi galoși
Monumentali”. Și cei doi galoși s-au supărat
Pentru aceste versuri.