Ochelarii demnitarilor români n-au ștergătoare de
Parbriz. Și pe ei se amestecă violent propria lor
Transpirație, de groaza a ceea ce fac și se fac a nu
Face, și ceața politică răsărind deliberat, din toate
Malaxoarele trădării. Patrie murindă, ți-am mai spus
Cândva, în socialism, că tu ești Atlantida noastră și
Că ne scufundăm negând că ne scufundăm și pedepsim
Pe toți aceia care susțin că ne scufundăm, când apa a și
Ajuns până peste cap. Judecătorii condamnau în poemele
Mele din vremea lui Nicolae Ceaușescu, pe cei ce
Susțineau că apa e o realitate. Prea bine îmi amintesc
Ce-am scris și ce-am pătimit pentru ceea ce-am scris
Și silă mi se face, când constat ce repede se uită marele
Risc asumat și ce ușor prinde orice calomnie și orice
Negație, oricât de absurdă. Ca, de exemplu, aceea că eu
Am scris cartea de „Poezii cenzurate” după 1989. De parcă
Ar fi fost un gest imposibil să pui mâna pe-un Almanah
„Flacăra” din anii 1983, 1984, 1985, ca să constați că toate
Erau acolo și, iată, sunt obligat să-mi aduc aminte de ele,
Acum, când România e din nou Atlantida și nici o salvare
Nu mai e posibilă. Nu mai contează adevărul, contează
Numai propaganda momentană. Contează de cine au
Nevoie oficinele de spionaj și contează cine are inspirația
Să fie de acord cu ele. Eu rămân cu poporul român.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea profundă față de starea actuală a României, comparând-o cu Atlantida care se scufundă din cauza trădării și corupției. Autorul își amintește de vremurile grele din timpul comunismului și constată cu amărăciune că lecțiile trecutului au fost uitate, iar propaganda și interesele obscure domină prezentul. În ciuda tuturor, el își păstrează credința în poporul român.