Plajele memoriei cu nisipuri de ceară,
Se îmbogățesc cu o ultimă întruchipare a ta.
Îndepărtată, încetând să doară,
Ca o statuie de ceară, ori poate de nea..
Altă dată la moartea unei iubiri
Inima mi se umplea de un vid răcoros
Păream un țărm uitat de aripile subțiri ale ultimului albatros,
Un lut amar, prădat de diamante..
Vocea se spargea în cioburi de aer
Sângele cald se retrăgea în plante
Și rămâneam să sun, să răsun
Clopot fără de vaer..
Târziu, ca niște marinari lași care
Se întorc pe corabia părăsită bântuită de vânturi
Umbra, glasul, proprii pași,
Reveneau peste-ale punții șovăielnice scânduri.
Și corabia se-avânta peste mări cu pânze vii
Peste apele moarte..
Adăugând o zare nouă știutelor zări,
O chemare spre mai departe..
Dincolo de dezastre, de naufragii, priveam stâncile-n flăcări
Printre care alba-mi corabie trecu
Și spuneam cu ochii arși de miragii:
„Nu.. nu tu ai fost marea dragoste,
Nu………….”
Dar totul e altfel, e altfel acum.
Mă simt doborât de ciudate poveri
Gesturi, cuvinte, culori topite-n fum
Le port cu mine spre nicăieri.
Ca o piramidă ce fuge-n deșerturi cu criptele goale
Ca o câmpie chemându-și florile moarte-n pământ
Rătăcesc prin anotimpurile lumii, egale,
Fără liniște sunt.
Un ocean voi fi iar tu, împietrită,
Îmi vei fulgera trupul, vei rămâne-n adânc
Atlantida pe care n-o zăresc,
Deși în mine-o strâng..
Alunec corabie beată peste nisipuri,
Ard peste pietre, ocean de corali părăsit
Transfigurat, răsar în mii de chipuri
Și ești cu mine veșnic, te strig neauzit..
Marea iubire e-n urmă, ori poate undeva înainte..
„Sigur am să te uit, îmi spun”.
Vârsta mea străbătu o presimțire a nopții
Vine o dimineață nouă, fierbinte
„Dar dacă ai fost tu?”..
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele de pierdere și regret după o iubire trecută. Naratorul se simte bântuit de amintiri și se întreabă dacă acea iubire a fost cu adevărat marea dragoste, în timp ce se luptă cu incertitudinea viitorului.