„Ei, bine,” a zis Cioara, „Cu ce începem?”
Dumnezeu, obosit după crearea lumii, sforăia.
„Care e calea?” a zis Cioara, „Încotro o apucăm prima oară?
Umărul lui Dumnezeu era muntele pe care stătea Cioara.
„Hai,” a zis Cioara, „Haide să discutăm această situație.”
Dumnezeu zăcea, cu gura căscată, o carcasă uriașă.
Cioara a smuls o bucată mare și a înghițit-o.
„Oare acest cifru se va releva prin digestie pe el însuși
Auzului, detașat de înțelegere?”.
(Asta a fost prima glumă.).
Însă, deodată, s-a simțit mult mai puternică.
Cioara, hierofantul, înfoiată, impenetrabilă.
Pe jumătate iluminată. Mută.
(Îngrozită.)
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a obține cunoaștere și putere prin absorbția unei părți din divinitate. Cioara, ca simbol al inteligenței și al transformării, se confruntă cu implicațiile acestei acțiuni, oscilând între iluminare și tăcere înspăimântată.