A primăverii zile bolnave vin şi-alung
Senina iarnă, albă, când arta e lucidă,
Şi-n minte, unde sânge posomorât prezidă,
Se-ntinde neputinţa cu un căscat prelung.
Mi se-ncropesc sub ţeastă amurguri albe, dense,
Un cerc de fier mi-o-ncinge, precum un sarcofag.
Şi cat în pribegire, un Vis frumos şi vag.
Prin câmpi, în coptul zilei şi-al sevelor imense.
Dar cad, strivit de-arome de iarbă şi copac,
Şi-o groapă sap cu faţa-mi să-nnăbuş Reveria
Muşcând lut cald în care-ncolţeşte liliac.
Şi-aştept, în scufundare, să urce nostalgia..
– Estimp, Azurul râde-n frunzişul efemer,
În care zburdă păsări şi ciripesc spre cer.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și neputință în fața trecerii timpului și a frumuseții naturii. Eul liric se simte copleșit de amintiri și de dorința de a evada, dar este în același timp ancorat în realitate și în așteptarea unei nostalgii eliberatoare.