Asfințește. Printre ramuri
Aurite-n foc de soare,
Tremură nenumărate
Mici ferești strălucitoare.
Sub arțar, plecat, moșneagul
Șade cu luleaua-n gură,
Pare că-i cioplită-n piatră
Luminoasa lui figură.
Joacă în văzduh țânțarii;
Pe furiș, prin frunza rară,
Ca un zgomot de șopârle
Drăcușorii se strecoară.
Ici și colo doar s-arată
Printre crengile mișcate,
Și, pitiți, șoptesc în umbră,
Se ghiontesc, râd pe-nfundate.
Dând semnal întregii cete,
Cel din urmă-n fund dispare.
— Caută-i de-acu, băiete!
Mută stă grădina mare.
Tresărind pășește-n taină,
Doar prin foi adie vântul.
Stă și-ascultă. Unde-s oare?
Nu se știe ca pământul!
Moșule, tu știi, pesemne,
Stai cu degetul la gură,
Și, zâmbind șiret, ce dulce
Amintirile te fură.
Dar deodat’ s-aude-un țipăt,
Și din nalta bălărie
Sare o fetiță blondă
Ca un fir de păpădie!
Geaba fuge nebunește
Ca să scape de ștrengar.
Din tufișuri, pretutindeni,
Alte capete răsar.
E un haz! Cu larmă mare,
Toți, jucând, se strâng în drum,
Și bunicul râde tare
Pipa scuturând de scrum.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă idilică de vară, evocând amintiri nostalgice ale copilăriei. Un bunic urmărește cu drag jocurile nepoților săi în grădină, fiind purtat de amintiri dulci.