Răsare vechiul soare iarăși
Și trebuie să-mi părăsesc
Din nou acuma adăpostul,
Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul
Vai, cine știe de-l găsesc!
Pe uliți, umbre zgribulite.
Ici-colo, tot mai des răsar
Chemați de strigătul vieții,
Grăbiți prin ceața dimineții,
Trec oamenii la muncă iar.
Cu pasul hotărât aleargă.
Ici un copil, ici un bărbat
Sunt veseli; unii râd sau cântă,
Căci fiecare are-o țintă
Și-un vis, de care e purtat.
Se duc, și trist le cat în urmă.
În colț de stradă cum dispar
Orice noroc, orice plăcere
Mi-ascund o tainică durere
Și-aduc în ochii-mi lacrimi, iar!.
Mă simt așa, pe zi ce merge,
Tot mai pierdut, tot mai străin,
Ș-ades m-ademenește gândul
Să-mi fac pe lumea asta rândul,
Că sunt sătul de dor și chin..
Dar totuși nu mă-ndur de moarte,
Când glasul ei misterios
Mă cheamă blând și mă-nfioară
Și-n toate câte mă-mpresoară
Resimt un farmec dureros.
Că nu știu, ah! cât eşti de dulce,
Viață, cei ce-o zi n-au fost
Dați frigurilor foamei pradă
Și nici n-au tremurat pe stradă
O noapte fără adăpost!.
Nici cei ce n-au purtat blestemul
Iubirii fără de noroc,
Cei ce uitați de lumea întreagă,
Orfani de-orice ființă dragă,
N-au rătăcit din loc în loc.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de singurătate și alienare al unui individ care se simte pierdut și străin în lume. El tânjește după o viață mai bună, dar este reținut de o durere interioară și de farmecul dureros al existenței.