În mușchiul gros o vulpe a pășit cu botul ud.
De după pomi o flintă-o sărută cu alice.
A șovăit, s-a răsucit spre voci ce nu se-aud,
Picioarele căzură cum cad lovitele popice.
A pus-o vânătoru-n sac, muiată-n sânge
Și-ntr-una-și fluiera în câmp cățeii.
Încremenitul ochi se tot căsca: părea că plânge,
El darul îl ducea-n orașul grav, femeii.
E în odaie iz de stârv și de pădure verde,
Stă moarta vulpte atârnată sus în uşe,
Ca o lumină roșie care se tot prinde,
Dinții loviți răsună: ruginii cătuşe.
Pe-un umăr mic atârnă blana grea,
Iar botul ca pe-o tufă amiroase trupul
Și cade de pe hainele de catifea,
Când vânătorul vine mai flămând ca lupul.
Sensul versurilor
Poezia descrie moartea tragică a unei vulpi, ucisă de un vânător. Imaginea vulpii moarte, adusă ca trofeu, contrastează cu frumusețea naturală a pădurii și evidențiază cruzimea vânătorii.