Stau nevăzute, și-n graiul păstorilor
murmură cântec de leagăn. Dar când
Patria însăși se naște – și-aceasta
întruna se-ntâmplă, și-n taină –.
ce fel de limbă vorbesc Ursitoarele?
Miezul e-n fruct, și gustării menit;
sâmburii, însă, țărânii: căci numai
atunci – voievod care-și ține
țara și oamenii-n crengi, – ridica-se-va
tânărul pom. Tot așa, când vorbim,
carnea cuvintelor noastre-i plăcere,
se mistuie-n gură. Dar cine,
spuneți-mi! zvârle în țarină sâmburii
limbii – să crească un grai mai curat,
singurul care, rostit, primenește,
și ține-n rostire poporul?
Cel ce sădește uda-va cu lacrimă.
Nu orice lacrimă însă va fi
stingere-a lacrimei: numai Poeții,
când plâng, ne răscumpără plânsul.
Mume, voi – suflet de neguri al mamelor! –
voi ce-auziți – când atât de adânc
bubuie timpul, că-n voi e tăcere –
pe cei ce-ntr-o limbă virgină
schimbă grăind ale Patriei scutece,
dați, Măsuratelor! verbului lor,
celui de sânge și foc, bunătate,
să-i pară poporului cântec.
Sensul versurilor
Piesa explorează rolul limbii și al poeților în definirea și păstrarea identității unei națiuni. Ursitoarele, entități mitice, sunt invocate ca simboluri ale destinului și ale forțelor creatoare care modelează viitorul poporului.