Tu, cel ce ca Ulise vii acasă,
ajuns în prag, privește-o clipă-n sus:
Apollo te mai ține-n marea-i plasă,
ca pe-un vânat captiv, dar nesupus.
Ce ochi cumplit! Te-a urmărit pe ape,
și te-a văzut tinzând spre-acest liman
același braț ce-a izbutit să scape
de dulci îmbrățișări și de dușman.
Cu lănci de foc ți-a măsurat în lume
distanța dintre inimă și lut.
Acuma stă deasupra ta, anume,
ca peste-o urnă care s-a umplut.
Mereu a fost alăturea de tine.
Cu flacăra te-a bântuit mereu.
Azi simți pe dinăuntru-n scrumuri line
căzând substanța sufletului tău.
Din ape, din nisipul sur, din aer
și din otrava palizilor crini,
pe umeri ți s-a tors, ca dintr-un caier,
spinoasă, o povară de lumini,
Ci Penelopa și-a făcut complice
absența lui, și astfel izbuti
cu-aceeași mână harnică să strice
tot ce-a urzit, de teamă, peste zi.
De-aceea, nu jigni sub stâlpii porții
nici para, nici funinginile ei.
N-auzi cum se aruncă singuri sorții
deasupra ta și-a falnicilor zei?..
Sensul versurilor
Piesa descrie întoarcerea lui Ulise acasă, marcată de povara trecutului și de influența divină. El se confruntă cu consecințele alegerilor sale și cu așteptările de acasă, simțind o pierdere interioară.