Ca frunza ce se lasă pe izvor
Îți tulbur sufletul c-o sărutare,
Și gura ta, sorbindu-mă, tresare
Cu valuri care nu mai știu ce vor.
Nici focul nu cutremură mai tare,
Nici vântul nu îmbată mai ușor.
Primești pe umeri un frunziș sonor
Care se scutură dintr-o cântare.
De ce suspini?
Ce nour te pătrunde?
Pe frumusețea ta ca peste unde
Se lasă leneș un umbros veșmânt.
Ah!
Frunza mea se face scrum pe gură
Dar, putrezind, sălbatica nervură
Își zgârie profilul în pământ.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sărut pasional și efemer, comparat cu elemente ale naturii. Explorează intensitatea sentimentelor și ideea de transformare și pierdere.