Stefan Augustin Doinaş – Jurnal de Bord

Să nu vorbim de cei care-au sărit
din luntre, ca să ajungă mai devreme
la țărm: sunt niște diletanți ai morții.
Noi însă, pasagerii cu vocație,
ne îndeletnicim cu diferite
afaceri, dintre care cea mai bună
e creșterea. Da: creștem, devenind
tot mai flămânzi de nemurire. Unii
se și realizează. Ce plăcere
să-i vezi crescându-și numele în lemnul
de pin al luntrii! Unii dintre ei
păzesc copiii – să nu joace risca.
Alții s-au instalat, cuminți, la pupa
și studiază darele. Există
chiar mâncători de ciocârlii, al căror
gâtlej o să le supraviețuiască.
Dar cei mai mulți își schimbă-ntruna locul
împrumutându-și sculele, în transă.
Când câte unul strigă: „Hei, luntrase!”,
ecoul îi răspunde leneș: „Doarme..”;
Dar asta este o poveste-n care
mulți nu mai cred. În general, n-avem
nici paraziți, nici boli molipsitoare.
(Idei există, însă nu fac pui.)
Un singur lucru ne îngrijorează
(dar cei ce-l spun sunt aruncați în apă):
de-atât amar de vreme n-am primit
nici un mesaj – un porumbel, o trâmbiță –
ca semn că vom vedea curând uscatul.
(Telegrafistul a murit, și nimeni
nu-și amintește alfabetul Morse.)
Să fi greșit direcția? Nu cred:
curentul bate-n dunga luntrii noastre,
iar soarele-apucând ne-arată locul
de naștere al peștilor cu aripi.
Cât mai avem până acolo? Unii
susțin că, peste câtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungând
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea
pe cer cum navighează umbra noastra.
E ora mesei. Se aud țipând
cei care-aleși prin tragere la sorți
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluși de la festin: sunt bucătarii.