Atât de puțin că prisosul inundă,
Atât de durabil că a și dispărut,
Ca gemenii-n nucă stau evii-n secundă,
Popoare întregi locuiesc un sărut.
Atât de târziu că e iarăși devreme,
Atât de oribil că e nespus de cast,
Un licăr mărunt ce burează în steme,
Confiscă distanța și-o umple de fast.
Atât de puternic că totu-i o rană,
Atât de banal că lucește ca nou,
O! arie-a lumii absent suverană,
Pe cine-ntâlnești că te-ntorci ca ecou?
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxurile vieții și ale timpului, juxtapunând concepte opuse pentru a crea o imagine complexă a existenței. Vorbește despre efemeritate și eternitate, despre banalitate și profunzime, sugerând că lumea este o arie vastă în care fiecare întâlnire lasă un ecou.