Suntem cumva?
Pași fără urme,
și gânduri lipsite de conținut,
care nu pot lăsa umbre?
sau poate suntem,
cuvinte fără trup,
ce și-au uitat sufletul,
în palmele care nu mai vor să știe,
cum poate fi strânsă,
în pumnii sentimentelor,
iubirea?
Suntem cumva?
O floare de lacrimă dăruită,
de către moarte,
uitării,
sau poate suntem,
cămașa suferinței unei despărțiri,
pe care vrem să o purtăm,
doar fiindcă este la modă,
printre cimitirele de cuvinte,
ale absurdului?
Suntem cumva?
Inima stinsă a jarului,
unei eternități de clipă,
din care ne-a mai rămas doar cenușa,
viitorului,
sau poate suntem,
cerul de plumb al singurătății?
pe care-l ducem la nesfârșit,
pe umerii zilelor noastre fără adăpost,
care vrem să ne păzească,
de ploile reci și acide,
ale amintirilor.
Suntem cumva,
adevăr?
ori poate că nu am fost niciodată,
noi înșine,
cei care ar fi trebuit să luptăm,
cu non-sensurile existenței,
iluziilor vieții și morții,
ale căror căi,
sunt mereu fără de întoarcere,
prin mormintele speranțelor?
sau poate suntem,
visul unei iubiri,
pe care nu l-a mai avut nici Dumnezeu,
înainte de noi,
devenind adevărații creatori,
ai nemuririi din privirea,
fără de sfârșit,
a cerului unui simțământ,
pe bolta căruia,
ne clădim o stea,
numai a noastră,
ce nu se va stinge niciodată.
Sensul versurilor
Piesa explorează întrebări existențiale profunde despre natura realității, iubirii și singurătății. Versurile reflectă asupra efemerității vieții și a căutării unui sens într-o lume plină de incertitudini și iluzii, sugerând că poate, chiar și în absența unui răspuns clar, creăm propria nemurire prin iubire și sentimente.