Ne-am întrupat,
în Castelele de Nisip,
ale Non-Sensurilor Existenței,
pe care ne-am clădit,
Visele deșarte,
ale unei Lumi,
a Absurdului,
ce se năruie mereu,
sub valurile sângelui rece,
al unui Timp,
care ne otrăvește constant,
cu Anii tot mai grei și insuportabili,
ai Deșertăciunilor,
pe care le respirăm,
la fiecare pas,
al Inimilor noastre de Vânt.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de deșertăciune și absurd al existenței, subliniind modul în care timpul și viața ne pot otrăvi cu greutățile și deziluziile lor. Metaforele nisipului și vântului accentuează fragilitatea și efemeritatea condiției umane.