De ce mă ispitiți voi, blestemate roze,
Blestemată lumină lunară, copaci blestemați?
De pretutindeni un surâs de femeie,
O șoaptă de femeie, o mână de femeie!.
Am vagabondat prin ținuturi fierbinți și prin mlaștini –
Eu sunt un zeu?
Inima mea sângera, se zbate.
Ea-și leagănă șoldurile în falduri de mătase!
Ea – târfa!.
Am plâns cu fruntea pe pământul gol –
Eu sunt un zeu?
Ea – atât de frumoasă, albă, netedă, caldă;
Gâtul ei alb, între pernele albe de zăpadă,
Părul ei – castaniu în valuri bogate..
Crini – de ce tremurați?
Ea doarme cu brațele în jurul gâtului meu –
Blestem de moarte! Pentru ce tremurați?.
Tortură, cea mai frumoasă dintre torturi,
Otrăvită, măcinătoare tortură!.
Singur, pe un mormânt în lumină lunară,
În cimitir, printre morți,
O umbră înfiorată:
Un om pătruns de frig.
Stele.
Voi, stele,
În drumul vostru
Ce duce atât de departe,
Știți voi ce e pacea și imacularea?.
Calm vă e drumul
Ca răsuflarea divină.
Ca și cum stelele înseși ar fi gândul divin.
Stelele, gândul divin..
Degete albe, voi, piepturi frumos rotunjite, ochi scânteietori,
Dar, niciodată, un suflet!.
Milioane de flori mirifice cresc pe pământ,
Milioane de fluturi
Strălucesc și pier.
Și albul femeii piere.
Flori de sânge fără parfum,
Fără suflet, sunt visele simțurilor.
Astrele sunt suflete ce se privesc între ele,
Și soare le e surâsul.
Căldură-a pământului, îmbrățișarea
Între un bărbat și-o femeie cu suflet nobil.
.. Luna pieri.
Stelele – stinse.
Rozele dorm, și crinii.
Iată – buzele roz ale zorilor depun un sărut
Pe turnul bisericii.
Zori luminate!
E oare pe lume o singură femeie
Castă?
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de tortură emoțională și deziluzie cauzate de o iubire pierdută. Naratorul oscilează între admirația pentru frumusețea fizică și disperarea provocată de lipsa unui suflet nobil, căutând răspunsuri în natură și în contemplarea morții.