În ceasul greu, doar lampa stă cu mine,
Îmi spune locul, gândul dus de vânt
Și cum răsar ca sute de suspine
Mici floricele-n iarbă, din pământ.
Și cum dispar, o mătură le paște
Și visul curge sângele în trup
Și moare iar, și iar renaște,
Și toate-n el se înnoadă și se rup.
Și firul meu îl văd în răsucire,
Sunt marionetă, văd că este tras
Și simt că merg, așa, în rătăcire,
Sau spânzurat de mine am rămas.
Mai trage-un pic și iar sunt în mișcare,
Mai râzi puțin, văd sfoara cum s-a tras,
O coborâre, încă o urcare,
Sunt scos din joc, e ultimul meu pas.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de captivitate și manipulare, sugerând o luptă continuă între viață și moarte. Vorbitorul se simte ca o marionetă, controlată de forțe externe, într-un ciclu nesfârșit de suferință și speranță.