Mă duc, mă duc și râd pe rug de vară,
Deasupra mea se scarpină un ger
Și eu mă sui cu cerul pe o scară
Și parcă plâng pe stâlpul meu de fier.
Dar când turbarea va răzbate turma
Și când strigoiul va urla în vânt,
Veți mai putea să recunoașteți urma
Ce a lăsat-o în fuga-i un cuvânt?.
Mă duc să râd, veți râde voi cu mine?
Eu care plâng pe rugul unui sfânt!
Așa, așa, răstoarnă-mă, străine,
Și trage ațe, nevăzute-n vânt.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de suferință și sacrificiu, în care eul liric se confruntă cu greutăți și încearcă să găsească un sens în mijlocul haosului. Este o căutare interioară profundă, marcată de un sentiment de tristețe și resemnare.