Potolită-i rana dinainte,
Viața n-o mai trec lângă stacan!
Inima mi-o ogoiesc, cuminte,
Într-o ceainărie din Teheran.
Negustorul vrând să-și proslăvească
Prăvălia-n fața unui rus,
Nu vin vechi, nu votcă bătrânească,
Roșu ceai bătrânul mi-a adus.
Toarnă-mi deci, jupâne, cu măsură!
Trandafirii înfloresc deplin.
Doi ochi astăzi semne îmi făcură,
Valul negru-nlăturând puțin.
Fetele-n Rusia nu cu biciul,
Nu în lanț le ținem, ca pe câini!
Nu pe bani le învățăm sărutul,
Cu bătăi sau cu pumnalu-n mâini!.
Dar acestei fete mlădioase,
Care duce soare pe obraz,
Am să-i dărui șaluri de mătase
Și covoare scumpe de șiraz!.
N-o să mint, jupâne, niciodată,
Ceaiul tare-l beau până la fund!
Pentru mine pot răspunde-ndată,
Pentru tine nu pot să răspund.
Către ușă văzul nu te-ndemne!
Tot mai știu o poartă spre grădini.
Nu-n zadar doi ochi mi-au făcut semne,
Valul negru-nlăturând puțin.
1924
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și nostalgie, într-un cadru oriental, posibil într-o ceainărie din Teheran. Naratorul reflectă asupra trecutului și asupra unei posibile iubiri, savurând un ceai și contemplând viața.