Ne ducem toți câte puțin, mereu,
Către-un liman de tihnă și-mpăcare,
Poate curând va trebui și eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni, gingași și subțiri!
Și tu, pământ! Și voi, câmpii ca marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiți în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Și pe pământul trist sunt fericit
C-am respirat și c-am trăit de toate.
Sunt fericit c-am sărutat femei
Și-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor frați ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.
Acolo știu ca nu foșnește-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara..
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior și-mi simt adânc povara.
Acolo știu ca nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume..
De asta poate mi-s așa de dragi
Toți oamenii cu care sunt pe lume.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unui om în pragul morții, care reflectă asupra vieții trăite, asupra frumuseților naturii și asupra regretului de a le părăsi. Este un cântec despre acceptarea sfârșitului și prețuirea momentelor trăite.