Curmături și gorgone de ceară,
O potecă-ntre sate le-a spart.
Vetre joase-nviind pe sub seară
Și urzici îmbrâncite-ntr-un gard.
Către zori, o țărână-azurie
Pe cupole-o ghicești lunecând,
Iar prin ierburi, stârnindu-le-adie
O lacustră suflare de vânt.
Verdea-ntindere dacă mi-e dragă,
Nu cu cântecul m-a cucerit –
Cu-o tristețe-a migrării mă leagă
Pe vecie cărarea la schit.
Tu pe ea mergi când ziua se-nclină
Și amurgu-i căzut pe uluci,
Să te-nchini, biata mea pelerină
Dragostei și bătrânelor cruci.
Împăcate ți-s inima, gândul.
Sorbi ectenia pân’la sfârșit.
Să te rogi lui Cristos, implorându-l
Pentru sufletul meu rătăcit.
Sensul versurilor
Poezia descrie o călătorie spirituală printr-un peisaj rural, evocând sentimente de melancolie și dor după o conexiune cu divinitatea. Călătoria spre schit simbolizează o căutare a împăcării și iertării pentru un suflet rătăcit.