Eu n-am văzut, persană, Bosforul niciodată,
Să nu mă-ntrebi de dânsul că nu ştiu să răspund.
În ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.
Ducând postavuri scumpe şi suluri de mătasă,
N-am mers cu caravana spre falnicul Bagdad.
Înclină, pentru mine, statura ta frumoasă,
Lângă genunchii proaspeţi tristeţea să mi-o scad.
Rugându-te, zadarnic îmi umilesc mândria,
Puţin de tot îţi pasă dacă-ţi şoptesc încet,
Că acolo departe în ţara mea, Rusia,
Sunt pentru toată lumea cel mai vestit poet.
Harmonica prin mine răsună năzdrăvană,
Aud cum latră câinii la luna altui cer.
Oare n-ai vroi tu, ciudata mea persană,
Să-mi vezi albastra ţară de spice şi de ger?
Prin locurile-acestea nu sunt numai într-o doară,
Chemarea ta fierbinte răzbise traiul meu,
Iar braţele, mai albe decât o primăvară,
Aşa ca două aripi mă-nfăşurau mereu.
Demult eu nu mai caut în soarta mea hodină,
Deşi trecuta viaţă n-o blestem şi n-o-nfrunt.
O, rogu-te vorbeşte, de vrei, despre lumină,
Despre ţinutul vostru în care uit că sunt.
Harmonica din suflet înăbuş-o cu şoapte
Şi cu parfum de famec adapă-mă oricât,
Ca după una blondă ce-i hăt la miază-noapte,
Să nu regret atâta, să nu suspin atât.
Cu toate că Bosforul nu l-am văzut vreodată,
Îţi voi vorbi pe urmă de raiul lui profund,
Că-n ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.
Sensul versurilor
Un poet rus, aflat departe de casă, își exprimă dorul de țara natală și fascinația pentru o femeie persană. El găsește în ochii ei o imagine a mării și uită de sine în preajma ei, dar nostalgia îl macină.