Vor veni ploi blânde pe aripi de vânt
Răscolind vagi arome și miros de pământ
Fulgerând temerare pe-nsoritul cer
Vor zbura rândunele, zgomotoșii naieri
Iar vara din mlaștini potop va isca
De gângănii ciudate preamărind slava ta
Albe coroane scutură-vor sălbaticii pruni
În toamne târzii și senine rod bogat să aduni
Pe neumblate cărări de pădure se vor ivi
Păuni cu coada-nfoiată în culori veșnic vii
Și nimeni vreodată, nimeni nu va
Recunoaște spectrul ce-a bântuit cândva
Ce-a adus o secundă un ultim război
Când natura-și retrase mâna întinsă spre noi
Arbori și păsări rămân să trăiască în veac
OMUL coboară din turnuri al existenței steag
Iar primăvara cu ploile-i blânde, cu suflu-i gigant
Nu va ști c-aici au fost oameni cândva… nu atomi de Neant…
(poezie inclusă în capitolul cu același titlu din romanul Cronici Martiene – un soi de odă a efemerității Omului)
Sensul versurilor
Piesa descrie un viitor post-apocaliptic în care natura își urmează cursul nestingherită de prezența umană. Ploile blânde și renașterea naturii contrastează cu dispariția omului, subliniind efemeritatea existenței umane în raport cu eternitatea naturii.