O, liberă să fiu de mine însămi,
De amintiri să mă desfac,
Să-mi fie inima la fel de goală
Ca în decembrie un copac!
Să mă odihnesc așa cum se odihnește
Copacul, când e desfrunzit
Și, noaptea, nu mai stă s-aștepte ploaia,
Nici purpuriul răsărit.
O, calmă să rămâi, atât de calmă
În vântul pururi hoinar,
Să nu-ți mai fie teamă nici de vifor,
Nici de-al zăpezilor samar.
Și să nu-ți pese, să nu-ți pese dacă
Vreun trecător, oricare-ar fi,
Pe fila albă-a cerului, subțire
Un negru filigran va desluși.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de eliberare de trecut și de atingere a unei stări de calm și acceptare, similară cu cea a unui copac desfrunzit în timpul iernii. Metafora copacului sugerează renunțarea la așteptări și temeri, găsind liniște în simplitate.