Depărtate păsări deschise în seară
tremură pe fluviu. Și ploaia stăruie
și șuierul plopilor iluminați
de vânt. Ca orice lucru de demult
îmi revii în minte. Verdele ușor
al veșmântului tău e aici printre plantele
arse de fulgere unde suie
dulcea colină Ardenno și se aude
eretele pe evantaiele de sorg.
Poate că-n acel zbor în strânse spirale
se încredea dezamăgita mea întoarcere,
asprimea, învinsa pietate creștinească,
și această mâhnire goală de speranță.
Ai o floare de coral pe păr.
Dar fața ta e o umbră ce nu se schimbă;
(așa face moartea). Din obscurele case
ale târgului tău ascult Adda și ploaia,
sau poate un freamăt de pași omenești,
printre fragedele trestii de pe maluri.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri melancolice legate de o persoană pierdută, folosind imagini din natură. Naratorul reflectă asupra trecerii timpului și asupra inevitabilității morții, într-un cadru natural evocator.