Vârstă mare, iată-ne. Răcoare a serii pe înălțimi, suflu de larg pe toate pragurile, și frunțile noastre dezgolite pentru arene mai vaste.
Oricât de înaltă ar fi priveliștea, o altă mare departe se ridică, ce ne urmează, în dreptul frunții omului: foarte înalt morman și strânsură de vârstă la zările pământului, ca un zid de piatră la fruntea Asiei, și foarte înalt prag în flăcări la zările oamenilor de totdeauna, vii și morți laolaltă.
Capul sus, om al serii. Trandafirul mare al anilor se întoarce la fruntea ta senină. Copacul mare al cerului, ca un nopal, se îmbracă în roșii coșenile, în Apus. Și-n vâlvătaia unei seri cu gust de algă uscată, noi creștem, spre mai înalte transhumanțe, mari insule la mijlocul cerului hrănite cu ienupăr și cu strugurii-ursului.
Figuri pe sus și pat de jar. Legi de soții pentru noapte pe toate culmile scăldate în aur!
Vârstă mare, venim de la toate țărmurile pământului. Ne-i rasa străveche, fața fără de nume. Iar timpul știe atâtea despre oamenii care am fost.
Am umblat singuratici pe drumuri depărtate; și mări ne-au purtat, ce ne-au fost străine. Am cunoscut umbra și spectru-i de jad. Am văzut focul ce ne umple de spaimă caii. Și cerul ținu mânie în vasele noastre de fier.
Vârstă mare, iată-ne. Nu aveam grija trandafirilor și acantei. Dar musonul Asiei bătea, până la paturile noastre de piele sau de palmier, laptele lui de spumă și de var nestins. Foarte mari fluvii, născute la Apus torceau de zor în mare, chilul lor gras de mâl verde.
Și pe cerul de roșu laterit unde aleargă cantaridele verzi, auzeam într-o seară sunând primii stropi de ploaie călduță, printre zborul dumbrăvencilor albastre de Africa și pogorârea marilor zboruri din Nord, care fac să trosnească ardezia unui mare Lac.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a experiențelor acumulate de-a lungul vieții. Vorbitorul contemplă legătura dintre om și natură, amintirile și transformările suferite de-a lungul anilor.