Toamna-și viscolește frunzele pe dealuri;
Pe sub viscol, poate, voi umbla-n curând
fără suferințe, fără idealuri,
fără amintire, fără trup și gând.
Îmi nechează roșu vântul sub ferestre;
cine știe, poate o să-i urc în șa –
pruncului lăsându-i doar un vers de zestre
ca să-și poată-ntr-însa sufletu-nfășa.
Toamna-și viscolește frunzele pe dealuri;
Pe sub viscol, poate, voi pleca-n curând –
moară subterană pe-mpietrite valuri
unde veșnicia îmi păstrează rând.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecerii și a apropierii morții, folosind imagini puternice ale toamnei și ale naturii dezlănțuite. Vorbitorul se pregătește pentru o călătorie finală, lăsând în urmă amintiri și idealuri, într-o atmosferă melancolică și contemplativă.