Pilduiri
Profetu-i ca un soare iar sfântu-i ca și luna.
Se întâlnesc când Domnul pe frunți le-a pus cununa.
Străluce profeția-n a ei desăvârșire.
Sfințenia-i apare căci nu e-o tăinuire.
A sfântului sfințenie nu trebui să se vadă.
Profetul și-o arată și-o-aduce drept dovadă.
Pornind drumețul de la „Pe-Allah de-L vei iubi”
ajunge la lăcașul „Allah te va-ndrăgi”.
Și în lăcașu-acesta de taină, Cel Divin,
iubindu-l, îl absoarbe atuncea pe deplin.
El pân’ la capăt drumul acest l-a străbătut,
când și-a unit sfârșitul cu al său început.
Desăvârșit e omul ce din desăvârșire
se poartă ca și sclavul, dând lumii pilduire.
De străbătut-a drumul cel fără de prihană
pe creștet Domnu-i pune-a califului coroană.
Mort pentru sine însuși, el se înveșnicește
când iarăși cu-nceputul sfârșitul și-l unește.
Din Legile Credinței își țese-al său veșmânt.
Lăuntrul său devine-atunci Calea spre Cel Sfânt.
Pătrunsă de-Adevărul etern e-a sa ființă.
Pricepe tot ce se-află-ntre crez și necredință.
Doar cu virtuți înalte-nzestrată e-a sa fire.
Vestit e pentru cele ce știe și smerire.
Sunt toate-n el. De toate el s-a desprins deplin,
și-l ține-ascuns cu totul al Tainei baldachin.
Sensul versurilor
Piesa explorează călătoria spirituală spre desăvârșire, unde credinciosul, asemenea unui profet, se contopește cu divinitatea prin iubire și smerenie. Versurile subliniază importanța virtuților și a cunoașterii în atingerea iluminării.