Ryu – Sica

Cu chip angelic,
Lumina înghite ultimele fărâme de-ntuneric,
Ziua trimite noaptea în tainele mării,
Iar repausul face loc mișcării.
Adieri blânde pe câmpie
Poartă gingaș puf de păpădie,
În rest, rutina vieții-și continuă veacul,
Sclipiri de soare picură lacul,
Apoi dispar ca una,
Apasă talerul și saltă luna.
Uneori mai fug sub nori,
Iar cerul mai udă covoarele de flori,
Lângă lac, câmpul – curcubeu de fân,
Străpuns în mijloc d-un stejar bătrân.
La stupul de pe deal, străluminat de soare,
Zumzet ne-ntrerupt, muncă și sudoare,
Albine-n zbor,
Culegând miere din flori,
Cu ele, Sica pășea grăbit pe solul
Unde fusese mărul.
Se născuse fără aripi,
Nu cunoscuse zborul,
Timpul netezise infamia.
Știa și ea ce-i hărnicia
Același tipar de zi, aceleași chipuri,
Timpu’ rotind la anotimpuri.
Totul curgea neted, ocean,
Cu un previzibil calm,
Până-n ziua în care
Un roi străin se ivi din depărtare.
Zarvă, albine trecând în pripă,
Printre ele, o albină c-o singură aripă
Vioi călca pârleazuri,
Încercând să țină pasul.
Câteva clipe durează,
Până ce roiul se lasă-nghițit de pădurea deasă.
Sica rămăsese împietrită
În gândul la albina c-o singură aripă
Când glasul nopții se-aude,
Picuri de neliniște-i încrețesc pe frunte.
Somnul a zburat agale,
Cu ochi mari îl privea cum se pierde-n depărtare,
Înțelese că tihna din inimă
Îi va fi de acum străină.
Sica intuia că din zbucium
Muguri vor ieși, părăsindu-și stupul,
Dimineața porni vivace
În căutarea albinei care-i tulburase pacea.
Direcția-n care roiul se pierduse-n zare,
Mergând, îi ies în cale
Păduri dese întrerupte-n povârniș,
Văi, lunci și-ntinse pajiști,
Câte-o ploaie caldă din neant se mai ivi,
Un curcubeu, iar la capăt de zi
Găsește adăpost în peșteri.
Singurătatea nopții o-nvelește
Când noaptea își saltă voalul,
Urcă poteci ce spintecă dealuri
Tot mai sus, în voia naturii
Aerul uscat îi încrețește cerul gurii,
Semne de primejdie se-așază,
Dar ochii nu văd ce gândul nu-i lasă.
Prin apăsarea dintre răgazuri
Dulci închipuiri îi întăreau pasul,
Parfumuri se duc de-acum
Ș-apar tentacule de întuneric,
Desmugurind salcâmi,
Umbra crescândă înghite uscatul,
Un vârtej de corbi își ascute capul.
Deodată, Apusul se arată,
La miros de victimă, vulturi cad săgeată,
Hiene șirete gustă din pradă,
Iar urlete de sânge pun lilieci în gardă.
Într-un teribil vânt,
Peste gri aruncând
Negură de mormânt.
Sica privea cum ciuma se coace
Și se-nfiripă pe trupu-i fraged,
Da’ nici gând de cale-ntoarsă,
Înainta prin tărâmul de groază,
Zile de mers șovăit,
Până când primul fulg anunță
Viscol cumplit.
Tremurător, un ultim pas mic
Făcut prin gerul năprasnic,
Acum captivă-n mijlocu’ lui,
Înmărmurită în poziția fătului.
Singurătatea-i macină fierea,
Niciun glas care s-astupe tăcerea,
Amărăciunea sparge zăgazul,
O lacrimă-i arde obrazul,
Pe-ochii negri rotunjori – căința –
Pâlpâiau spaima și neputința,
Moartea se târa sub cerul corai,
Din crăpături și mucegai
O-ntâmpină cu chip palid ș-abătut,
De culoarea întoarcerii în lut,
Și ca într-un vis,
Îi apar printre ochii-ntredeschiși
Forme și culori ce-o farmecă,
Hexagoane de lumină galbenă,
Fu clipa când ochii-i sclipiră înc-o dată,
Apoi se stinse degerată.
Viața-i părăsește trupul,
Iar negura-i absoarbe suflul,
Vântul stă întreaga amiază,
Fulgi mărunți o-mbracă-n mireasă,
În valuri, curgând spre zenit,
Urlete de lup o petrec în vid.
Trecu un an de când Sica plecase tulburată,
La stup, viața curge neschimbată,
Aceeași forfotă într-un mecanism unit
Din care nu lipsește nimic.
Nisipuri mișcătoare – zilele sudate –
Înghit și sacrificii și păcate.
Vânturi – muzică în crâng –
Necuvântătoare strâng,
În rest, rutina vieții-și continuă veacul,
Sclipiri de soare picură lacul,
Apoi dispar ca una,
Apasă talerul și saltă luna.
Uneori mai fug sub nori,
Iar cerul mai udă covoarele de flori.
Lângă lac, câmpul – curcubeu de fân,
Străpuns în mijloc d-un stejar bătrân.
La stupul de pe deal, străluminat de soare,
Zumzet ne-ntrerupt, muncă și sudoare,
Albine-n zbor,
Culegând miere din flori,
Cu ele, Xia…