Ucide acum dorința ca lumii să-i dai viață;
Ea și-a ucis stăpânul, tu fă din ea o roabă.
Cel ce vaca o reclamă e dorința ta, păzea!
Ea cu de la sine putere s-a făcut stăpân.
Cel ce vaca a ucis e rațiunea ta; mergi după ea!
Ruga celui ce omoară vaca tu nu o refuza.
Cugetarea, prizonieră, strigă neîncetat pe Domnul,
Dar făr’ osteneală, cum ar putea să aibă hrană?
Ei bine, ucigând vaca trupului, a răului sămânță.
Dorința-ntreabă: „Din ce pricini vaca mi-ai ucis?”
Răspunde ea: „Întru-cât vaca dorinței e forma trupului.”
Pe când dorința criminală acum s-a-nstăpânit pe toate.
Cunoști tu oare folosul cărnii care nu-i trudită?
E-a spiritelor hrană și alimentul Profetului.
Dar carnea asta o obții doar vaca ucigând;
Comoara o găsești săpând, o, căutătorule de comori!
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre dorință și rațiune, sugerând că renunțarea la dorințele lumești (simbolizate prin "uciderea vacii") este necesară pentru a atinge o stare spirituală superioară. Metaforic, "vaca" reprezintă atașamentul față de plăcerile trupești, iar "uciderea" ei simbolizează depășirea acestor atașamente.