Rumi – Ce-Ai Să Te Faci, Doamne, Dacă Mor?

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (doar îți sunt ulcior).
Dacă mă stric? (și băutură îți sunt).
Sunt meșteșugul tău și-al tău veșmânt.
În urma mea nu mai ai casă-n care
să te-ntâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ți picioare cade
sandala de velur, mângâietoare
Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci îndelungată vreme după mine –
și-n asfințit de soare se va întinde-n poala rece a pietrelor străine.
Ce-ai să te faci, Doamne fără mine? Mi-e frică.
Tu.. tu nu socoți că-i blasfemie ruga mea:
parcă-n cărți bătrâne frunzăresc,
să văd cu tine cât de mult mă înrudesc.
Vreau dragoste să-ți dau. Din care ai vrea..
Oare pe-un tată îl iubești? Nu pleci, cum ai plecat
și tu de lângă mine: aspru, întunecat,
de lângă mâinile-i stinghere, goale?
Nu culci cuvântu-i ofilit și moale
în cărți bătrâne, rareori citite?
Nu-i oare inima un stăvilar
Ce-l lași și curgi ‘nainte spre bine și amar?
Oare ce-i tatăl pentru noi nu e ce-a fost odată?
ani ce-au trecut străini de cei ce sunt,
gest învechit și demodat veșmânt,
mâini veștede și păr încărunțit?
și chiar de-a fost erou pe vremea sa,
e frunza ce atunci când creștem va cădea.
și grija lui e pentru noi un vis urât,
și vorba lui o piatră ni se pare –
am vrea să dăm la glasu-i ascultare,
dar ca prin vis îl auzim și-atât.
Căci între noi vuiește mult prea tare
drama cea mare, ca să ne-auzim.
Vedem doar forma gurii lui din care
silabe cad, ce nu le mai culegem.
Și-abia când pe-astă stea el moare
pricepem că pe-astă stea el a trăit.
Acesta-i tatăl pentru noi și eu – eu
să-ți spun tată?
Ar fi să mă despart de tine nu o dată,
de mii de ori. Ești fiul meu. Te voi cunoaște-ndată,
cum îți cunoști copilul unic, drag,
chiar când de mult el e bărbat, e chiar moșneag.