Foșnetul plopilor,
pălirea frunzelor
înainte de ploaie,
croncănitul ciorilor,
fâșîitul rochiilor…
ce sunt toate acestea
decât o confirmare
a frumuseții vieții,
a vibrației sufletului,
un semn al purității?
Ce dacă sunt femei
cu fruntea lată,
cu ochi albaștri,
aprigi,
de o impecabilă candoare
și puritate,
dar care se încruntă ușor
la priveliștea
fragilității omenești?
Ce dacă una
dintre aceste ființe
îți spune
„veghez asupra-ți”,
dar care nu prea târziu
va uita ce a zis,
preocupată mai mult
să bată
la niște tobe
fantomatice
măsura vieții,
ale cărei zile
se volatilizaseră
în mare măsură
în succesiunea rapidă
a îndatoririlor,
că totul în viață
este efemer?
Cum se împacă toate acestea?
Cum trebuie judecați oamenii,
cum ar fi trebuit
să te gândești la ei?
Se vor schimba multe
în lume,
va fi mai rău,
va fi mai bine,
cine știe?
Cum să pui cap la cap
una și alta
și să tragi concluzia
că ai simpatii
și antipatii?
Și chiar aceste
două cuvinte,
la urma urmei,
ce înțeles au?
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și frumusețea găsită în momentele simple, precum foșnetul plopilor. Se pune întrebarea cum să împăcăm complexitatea emoțiilor umane și cum să judecăm oamenii, având în vedere că totul este în continuă schimbare.