În timpul vieții sale, poetul se reazimă de vreun
copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare oarecare,
o clipă, dacă îi permit împrejurările. El nu-i sudat de
rătăcirea altuia. Dragostea lui, și înțelegerea, și
fericirea, își au echivalentul în toate locurile unde el
n-a fost, unde nu se duce niciodată, la străini pe care nu-i
va cunoaște. Când se ridică tonul în fața lui, când e împins
către considerente făcute să rețină, dacă sunt invocate
astrele în ceea ce-l privește, el răspunde că e din țara
de alături, din cerul care tocmai a fost înghițit.
Poetul însuflețește apoi aleargă la deznodământ.
Seara, deși păstrează pe obraji multe gropițe de
ucenic, e-un trecător politicos cel ce grăbește despărțirile
pentru a fi de față când se scoate pâinea din cuptor.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra rolului poetului în lume, efemeritatea vieții și conexiunea cu natura. Poetul este un observator, un călător prin locuri și emoții, găsind sens în experiențe diverse și efemere.