Nu ești gheorghină, eu – bujor frumos,
Dar ne-or tăia cândva neîmpăcat
Zi albă – livădarul nemilos
Și noaptea – livădaru-ntunecat.
Măcar că nu ești grâu, iar eu nu-s orz
Nu ne-or jeli căci jale n-au în stat
Zi albă – cositorul nemilos
Și noaptea – cositoru-ntunecat.
Nu ești cerboaică, iar eu cerb sfios
Nu lasă ei trăgaciul neapăsat
Zi albă – vânătorul nemilos
Și noaptea – vânătoru-ntunecat.
Albul arcaș oare ne-a urmări,
Negrul arcaș în noi va împușca?
Dar poate-n tremur i-a fi mâna-n zi?
Dar poate-n noapte nu ne va vedea?
Sensul versurilor
Piesa explorează tema inevitabilității morții și a destinului implacabil, folosind metafore din natură pentru a ilustra vulnerabilitatea și efemeritatea vieții. Vorbește despre cum forțe exterioare, nemiloase, pot curma existența, indiferent de frumusețe sau utilitate.