L-au cuprins popoare nesfârșite,
stând să fie-alese și-osândite;
și simțind că s-a pierdut ușor,
s-a urcat cu mâinile-amorțite
pe un stâlp de piatră, din popor.
și cu el doar se-nălța mereu,
și el sus, impur în sihăstrie,
începea și izbutea să fie
întru slava Domnului, din greu.
Nu era pământ: părea la fel,
însă Celălalt creștea mai tare.
Și păstori, plugari, plutași, că-n zare,
îl vedeau prea mic, cum el
să vorbească cu tot ceru-ncearcă,
și pe ploaie și pe timp frumos;
și-urletu-i izbea pe toți, de parcă
le urla în față mânios.
Dar de ani, acolo jos,
n-a văzut mulțimea cum, nespus,
se-adună mereu, tot mai adâncă,
și nici princiarul aur încă
n-ajungea atât de sus.
Iar când, osândit aproape-așa
să tot fie ros de vânturi mute,
dar cu strigătele disperate,
demoni zilnici el dădu afară:
peste rândurile-apropiate
mari, urâți și grei din răni durute
în coroane-ntinse viermi picară
și sporiră-n catifea.
Sensul versurilor
Piesa descrie un ascet care se izolează de lume pentru a se dedica credinței. Prin suferință și rugăciune, el luptă împotriva forțelor întunecate și se apropie de divinitate, devenind un simbol al rezistenței spirituale.