O, cum înfior șuvoaiele-mi de sânge
mai parfumat, de când te-am cunoscut;
uite, pășesc mai drept și-s tot mai zvelt –
tu doar aștepți –; cine ești, neștiut?
Mă-ndepărtez, eu simt, cu fiecare clipă,
și cele vechi, petală de petală, în urmă-mi le presar
numai surâsul tău; stele în’nalt risipă,
ne licăre deasupră-mi, deasupră-ți, iar și iar.
Tot ce-mi lucește tainic, ca apa, din pruncie,
fără de nume drag, ca pleoapa de sfios,
l-oi cuvânta-ntr-o dulce și caldă liturghie
lângă altaru-aprins de bucla-ți ruginie
și-mbălsămat de sânu-ți – ducându-ți-l
Prinos.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o ofrandă de sine către persoana iubită, văzută ca o divinitate. Este un act de adorație și sacrificiu, în care eul se dăruiește complet celuilalt.