O, nostalgia lucrurilor care
n-au fost iubite-n trecerea fugară
și cărora voim să le-adăugăm
uitatul gest de-atunci, de-odinioară.
Revin mereu aceiași vechii pași
refaci mereu, mai dulce de-astădată,
șederea la fântână, un voiaj
sau mângâierea unei crengi, uscată.
Capela, cea uitată-n pace
tu, solitară să n-o lași;
să treci al cimitirului grilaj
să taci în cimitir cât și el tace.
Căci – nu-i așa? – vine odată timpul
să stabilești cu el un dialog pios, subtil.
Ai fost puternic, pământu-i mai puternic
și nu ne plângem doar cât timp nu știm.
Sensul versurilor
Piesa explorează nostalgia lucrurilor trecute și a gesturilor uitate, reflectând asupra trecerii timpului și a inevitabilității morții. Vorbitorul caută un dialog subtil cu moartea, recunoscând puterea pământului și efemeritatea vieții.