O, ce departe-s toate
și ce pierdute-s, ele,
de mult, lumina-mi, poate,
e-a unei stinse stele
de mii de ani. Și, parcă,
din preaciudata barcă
în treacăt, se-auzi ceva ca un gând rău.
Se auzi
un ceas, bătând în casă, -n
care casă?..
Aș vrea să ies din mine, ca să-mi
găsesc sub cerul prea
înalt un adăpost. Aș vrea
să-ngaim o rugă, – poate
că mai există-ntr-adevăr
o stea.. Par toate
a se fi stins de multă vreme – făr’
de una. Pare-mi-se că o știu.
E singura, din fosta salbă,
a cerului, acum, pustiu –
și care sus, ca o cetate albă,
unde sfârșește raza-i, m-adastă și acum.
Sensul versurilor
The poem expresses a deep sense of loss and despair, reflecting on a distant past and a faded light. The speaker seeks solace and a glimmer of hope amidst the desolation, clinging to the possibility of a single remaining star.