Stă firesc la catedrală, iată,
pe imensa treaptă, lângă-o roză
de vitralii, cu un măr în poză,
fără vină pururi vinovată.
Pentru cel născut de ea, de când
s-a sustras, iubind, din veșnicie,
să se-ntindă-aici cu dărnicie,
ca un an prea tânăr, pe pământ.
Ah, s-admire în acel ținut
pacea la jivine înțelepte
și să stea puțin, ar mai fi vrut.
Dar, când pe bărbat ferm l-a văzut,
ea-l urmă, spre moarte să se-ndrepte;
și pe Domnu-abia l-a cunoscut.
Sensul versurilor
Piesa descrie momentul Evei în catedrală, reflectând asupra rolului ei în căderea omenirii și sacrificiul pe care l-a făcut prin iubire. Ea este portretizată ca fiind pururi vinovată, dar și dăruitoare, urmându-și destinul spre moarte și descoperind divinitatea.